Cum împăcăm cronicarul cu TikTok-ul? Despre programa de română, competențe, conținuturi și cum poate AI să facă literatura grea suportabilă și relevantă.
De ce nu putem vorbi doar despre „competențe” fără conținut
În 2024, peste 40% dintre adolescenții români au declarat în sondaje că nu citesc nicio carte într-un an, în afara celor obligatorii. În același timp, dezbaterea despre noua programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a a aprins mediul educațional: cronicarilor li se face loc din nou, programa devine diacronică, iar taberele se acuză reciproc că „ucid plăcerea lecturii” sau că „simplifică totul până la analfabetism funcțional”.
Acest scandal spune, de fapt, ceva mult mai important: nu mai știm cum să echilibrăm conținutul cu competențele. Și aici intră în scenă și inteligența artificială, nu ca înlocuitor de profesor sau de programă, ci ca instrument care poate să facă materia grea suportabilă, relevantă și personalizată pentru elevul din 2025.
În seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată”, articolul de azi pornește de la poziția profesorului Răzvan Voncu și de la disputa dintre cele două memorandumuri despre programă, dar merge mai departe: cum putem folosi AI pentru ca elevii să dobândească atât competențe solide, cât și contact real cu marile texte ale literaturii române?
Ce spune, de fapt, dezbaterea despre programa de clasa a IX-a
Esențialul e simplu: noua programă de liceu propusă de Ministerul Educației mizează pe o abordare diacronică – elevii încep cu cronicarii, secolul al XVII-lea, iluminismul, apoi ajung către modernitate. O parte importantă a lumii academice și culturale critică această direcție; altă parte o apără.
Profesorul Răzvan Voncu, de la Facultatea de Litere a Universității din București, este printre cei care sustin noua programă. Mesajele lui cheie merită reținute, chiar dacă nu ești de acord cu toate:
- Plăcerea lecturii depinde mai mult de profesor decât de programă.
- Nu poți construi competențe fără conținuturi solide: „Cum dăm competențe fără conținuturi? Pe ce?”
- Elevul trebuie să învețe și să nu-i placă ceva, nu doar să fie servit cu texte „drăguțe” și ușoare.
- Actuala programă (din 2009) a transformat liceul într-o „școală generală prelungită”, iar facultatea într-un „liceu întârziat”.
Criticii programei avertizează însă că:
- abordarea istorică rigidă e ruptă de realitatea elevilor;
- programa ar avea erori științifice și o concepție „confuză și anacronică”;
- există riscul să fie descurajată lectura și amplificat analfabetismul funcțional.
Adevărul e incomod: ambele tabere ating o parte din problemă. Da, elevii au nevoie de texte mari, de cronici, de Cantemir, de iluminism. Și da, dacă nu le conectăm cu lumea lor, cu limbajul și interesele lor, pierdem bătălia înainte de a începe.
Aici devine interesant rolul inteligenței artificiale: nu ca să „rescrie programa”, ci ca să medieze între conținut greu și elev real.
Conținut vs. competențe: nu e un război, e o relație de dependență
Profesorul Voncu pune pe masă întrebarea dură:
„Cum dăm competențe fără conținuturi, pe ce?”
Fără conținuturi consistente (texte complexe, perioade istorice, concepte literare), „gândirea critică” rămâne un slogan gol. Nu poți antrena analiza unui text, comparația între epoci sau identificarea de valori estetice doar pe fragmente ușurele, „de trecere”.
În același timp, mulți profesori văd pe teren cum arată generațiile actuale:
- atenție fragmentată,
- vocabular limitat,
- expunere masivă la conținut digital scurt,
- anxietate legată de texte lungi sau „grele”.
Dacă răspunsul la asta este doar „reducem conținutul, mai tăiem din autori, mai simplificăm”, facem exact ce critică Voncu: coborâm permanent ștacheta. Rezultatul? Elevi care ajung în facultate fără repere culturale minime.
Dacă răspunsul este doar „le dăm cronici, clasicii și gata, cine poate – bine, cine nu – asta e”, rămânem într-un alt tip de orbire. Școala de masă din 2025 nu mai seamănă cu școala anilor 1980. Nivelele de pregătire sunt mult mai eterogene, iar profesorul singur, cu 30 de elevi în clasă, nu mai are cum să facă personalizare fină doar cu caietul și tabla.
Realitatea? Conținut și competențe nu se exclud. Competențele se formează prin conținuturi bine alese și bine dozate. Iar aici AI poate deveni, pentru prima dată, instrumentul care face posibilă această dozare individuală, fără să „tocească” programa.
Cum poate ajuta AI ca elevii să suporte – și să înțeleagă – conținutul greu
În loc să îndulcim programa până nu mai rămâne nimic din ea, putem folosi platforme de învățare adaptivă cu AI care păstrează textele serioase, dar ajustează:
- ritmul,
- nivelul de sprijin,
- cantitatea de explicații,
- tipul de exerciții,
- și conexiunile cu interesele elevului.
1. Învățare adaptivă pe texte dificile
Un elev de clasa a IX-a poate lucra pe același fragment din Grigore Ureche, însă:
- pentru un elev mai avansat, platforma propune analiză de perspectivă narativă, ironie, comparație cu istoriografia modernă;
- pentru un elev cu dificultăți de înțelegere, AI poate genera:
- explicații pe limba lui,
- glosar automat pentru termeni arhaici,
- întrebări de tip „pas cu pas”, care reconstruiesc sensul.
Conținutul nu se schimbă, doar traseul până la înțelegere devine personalizat.
2. Conexiuni între literatura veche și lumea elevului
Profesorul are dreptate când spune că elevul trebuie să vadă „cum se scria românește la 1705”. Dar nu e suficient să-i citim textul cu solemnitate. AI poate propune:
- comparații cu postări de pe rețele sociale, pentru a evidenția diferențe de registru;
- mini-scene interactive: „cum ar arăta cronica de azi despre același eveniment?”;
- generare de exemple moderne care păstrează structura narativă veche.
Elevul nu scapă de conținut, dar i se construiește un pod cognitiv și emoțional până la el.
3. Feedback personalizat pentru gândirea critică
Voncu insistă pe dreptul elevului de a învăța „să nu-i placă”, să respingă, să critice. Platformele AI pot susține exact acest tip de exercițiu:
- elevul scrie un mini-eseu: „De ce nu-mi place acest text?”;
- sistemul AI analizează argumentarea, coerența, vocabularul;
- elevul primește feedback imediat, nu peste o săptămână când profesorul reușește să corecteze 120 de lucrări.
Profesorul rămâne arbitrul final, dar AI face munca de prim nivel, oferind elevilor ocazia să exerseze critica argumentată, nu doar reproducerea de comentarii.
Profesorul între programă, AI și realitatea din clasă
Voncu are o afirmație dură, dar corectă: „Dificultățile fac parte din profesia noastră. Nu înseamnă că trebuie să rămânem cantonați în a repeta pe de rost același lucru 40 de ani.”
Asta se aplică perfect și la AI: nu e confortabil să-ți schimbi modul de lucru după 15–20 de ani de catedră. Dar în momentul în care:
- programa se schimbă;
- elevii sunt radical diferiți față de generațiile trecute;
- iar presiunea pe rezultate (inclusiv PISA) crește,
profesorul are două opțiuni:
- fie luptă singur, cu aceleași instrumente clasice, împotriva unui context complet nou;
- fie își păstrează autoritatea profesională, dar adaugă un set de instrumente AI care îi ușurează partea tehnică și repetitivă.
Cum arată concret sprijinul AI pentru profesorul de română
- Analiza progresului elevilor: platforma identifică unde apar blocaje (de exemplu, înțelegerea metaforei, coerența textului scris, vocabularul abstract) și generează rapoarte clare.
- Recomandări de activități diferențiate: pentru elevii care se descurcă bine cu cronicarii, AI poate sugera analize comparative cu autori contemporani; pentru cei care rămân în urmă, sarcini de consolidare pe fragmente mai scurte.
- Gestionarea volumului mare de teme: evaluarea automată pentru itemi obiectivi și semi-structurați eliberează timp pentru discuții reale în clasă – dialog, dezbatere, interpretare.
Profesorul rămâne cel care decide ce valori transmite, ce texte consideră esențiale, cum conduce discuția. AI nu are gust estetic și nu înțelege încă nuanțele culturale românești așa cum o face un filolog bun. Dar poate să fie asistentul care preia „munca de jos”, astfel încât dascălul să se ocupe de ceea ce contează: întâlnirea vie dintre elev și text.
Trasee diferențiate, programă diacronică și rolul AI
Voncu sugerează modelul francez: mai multe tipuri de bacalaureat, mai multe trasee, nu o uniformă în care încercăm să băgăm toți elevii. Asta e perfect compatibil cu educația personalizată asistată de AI.
Gândiți-vă la trei niveluri, așa cum le descrie el:
- traseu pentru cei care vor să aprofundeze cultura și literatura română;
- trunchi comun pentru majoritatea elevilor;
- traseu de sprijin pentru cei cu dificultăți, orientat pe competențe de bază.
Cu ajutorul AI, aceste trasee nu mai sunt doar teorie în documente de politică publică, ci pot deveni experiențe concrete:
- aceeași platformă poate oferi resurse diferite pe aceeași secvență de programă, în funcție de profilul elevului;
- elevii pot primi recomandări adaptate: unii spre lecturi integrale, alții spre fragmente atent alese și activități centrate pe înțelegerea literală și inferențială;
- profesorul poate vedea în timp real cine e pregătit pentru nivel superior și cine are nevoie de consolidare.
Programa diacronică nu mai este atunci „talmeș-balmeș”, cum o denumește Voncu când vorbește despre abordările tematice pure, ci devine coloana vertebrală peste care fiecare elev primește o „haină” personalizată: aceleași repere istorice, dar un parcurs didactic adaptat.
De ce merită să legăm dezbaterea despre programă de AI chiar acum
Disputa din decembrie 2025 despre programa de română nu e doar un conflict între „moderni” și „tradiționaliști”. Este un test: suntem în stare să păstrăm rigoarea conținuturilor și, simultan, să folosim instrumente moderne pentru a le face accesibile elevilor reali?
Personal, prefer oricând un licean care a trecut prin cronici, iluminism și literatura secolului XIX, chiar cu ajutorul explicațiilor generate de AI, decât un licean care a citit doar două texte „drăguțe” despre adolescenți și a bifat generic „competența de a argumenta”.
Educația personalizată nu înseamnă să adaptăm totul la ce îi place elevului, ci să pornim de acolo pentru a-l duce mai sus. Iar AI poate cartografia acest „drum în sus”: să arate unde e acum elevul, ce poate prelua, cât poate duce și cum poate ajunge la conținuturi care, la prima vedere, îi par imposibile.
Dacă ești profesor, director sau lucrezi într-o instituție care vrea să folosească inteligent AI în școală, merită să îți pui trei întrebări concrete:
- Ce conținuturi nu vreau să sacrific, indiferent de modă?
- Unde pierd azi elevii – la vocabular, la înțelegerea textului, la scriere?
- Ce tip de platformă sau soluție AI m-ar ajuta să acopăr aceste goluri fără să arunc peste bord programa?
Seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” își propune exact asta: să arate cum se poate lucra cu AI în favoarea conținutului, a profesorului și a elevului, nu împotriva lor. Dezbaterea despre programă va continua, se vor mai schimba miniștri și documente, însă întrebarea de fond rămâne aceeași:
Cum îi ajutăm pe copiii de azi să citească, să gândească și să judece critic – inclusiv cu ajutorul inteligenței artificiale – fără să pierdem profunzimea culturii române pe drum?