Noua programă de română mizează pe identitate națională, în timp ce elevii trăiesc în lumea AI și a identităților multiple. Cum împăcăm curriculumul cu învățarea personalizată?
Naționalism, identitate și AI în școala românească
În proiectul noii programe de limba română pentru clasa a IX‑a, cuvântul „identitate” apare de 14 ori. În programa veche, din 2009, apărea o singură dată. Nu e o simplă chestiune de vocabular. E un semn că școala românească e prinsă între două tentații: să transforme educația în instrument de naționalism identitar sau să o orienteze spre formarea unor indivizi autonomi, capabili să gândească critic, inclusiv cu ajutorul tehnologiilor noi, de la platforme digitale până la inteligență artificială.
Aici se întâlnesc, de fapt, două dezbateri care par separate, dar nu sunt: polemica despre noua programă de română și discuția despre AI în educația din România. Dacă programa e construită pentru a fixa elevul într-o singură „esență” națională, atunci orice discuție despre învățare personalizată și folosirea AI rămâne decorativă. Dacă, dimpotrivă, plecăm de la ideea de subiect autonom, cu identități multiple, atunci și AI poate deveni un aliat redutabil.
În textul de mai jos pornesc de la criticile lui Vladimir Tismăneanu la adresa noii programe și încerc să arăt ce legătură reală au ele cu modul în care construim curriculumul, dar și cu felul în care putem folosi tehnologiile de tip AI pentru o educație mai inteligentă și mai puțin ideologică.
Ce spune, de fapt, Tismăneanu: pericolul fetișizării identității
Mesajul central al lui Vladimir Tismăneanu este foarte clar: accentul excesiv pe „identitate” în cheie etnic‑națională produce un tip de gândire îngustă și paranoică.
„Naționalismul este paranoia, individuală și colectivă”, cita el din scriitorul iugoslav Danilo Kiš.
Ce înseamnă asta pentru o programă școlară de română?
- elevul este pus sub un „acoperiș identitar imuabil”: român, ortodox, descendent dintr‑o istorie glorificată;
- „Noi” și „Ei” devin categorii fixe, în care alteritatea e mai degrabă sursă de teamă decât de dialog;
- literatura și limba sunt reduse la exercițiu de confirmare a unei identități naționale prestabilite, nu la spațiu de întrebări, nuanțe, ambiguități.
Tismăneanu vorbește explicit despre „reducționism identitar” și contrapune acestei viziuni modernitatea liberală, care permite multiple identități pentru aceeași persoană: elevul poate fi în același timp român, european, gamer, pasionat de manga, voluntar într‑o ONG, fan de muzică trap și copil de sat din Maramureș. Toate sunt reale, toate contează.
Dacă programa insistă obsesiv pe „conștiință identitară”, „identitate națională”, „trăsături identitare” – și o face într‑o cheie istoricistă, cu accent pe eroi și „epoci glorioase” – mesajul implicit pentru elev este: ai voie o singură poveste despre tine. Restul sunt „derapaje”.
Această abordare nu e doar discutabilă civic sau moral. Din perspectiva învățării personalizate și a utilizării AI în educație, e pur și simplu contraproductivă: blochează curiozitatea, reduce contactul cu diversitatea culturală și limitează scenariile în care tehnologia poate fi folosită inteligent.
„Talmeș‑balmeș” de autori: când diacronia devine pretext ideologic
Lista de autori propuși în noua programă de română pentru clasa a IX‑a este descrisă de Tismăneanu drept „eclectică și deconcertantă”. Nu faptul că e variată îl deranjează, ci felul în care sunt juxtapuse numele:
- Cella Serghi lângă Machiavelli;
- Stendhal lângă Anton Pann;
- Cella Serghi lângă Ana Blandiana.
Problema nu e că acești autori sunt neimportanți. Problema e că, puși așa, laolaltă, pentru elevi de 14–15 ani, evapora complet sensul istoric, diferențele de gen și contextul intelectual. Rezultatul este ceea ce el numește foarte plastic „talmeș‑balmeș”.
O programă diacronică sănătoasă ar trebui să facă altceva:
- să arate cum se schimbă literatura și limba de‑a lungul timpului;
- să conecteze textele la marile întrebări politice, morale, filozofice ale epocilor respective;
- să ofere elevului criterii de judecată estetică, nu doar o listă de nume „canonice”.
În contextul actual, mixajul de autori pare mai degrabă un pretext pentru a apăsa pedala națională: multă literatură veche și de secol XIX, multă mitologie formativă a „românului”, foarte puține punți reale spre literatura contemporană, spre texte nonliterare sau multimodale, spre lumea în care trăiesc efectiv elevii.
Dacă ne gândim la AI în educație, tocmai aici ar fi o șansă uriașă: un curriculum bine gândit ar putea combina canonicii cu texte actuale, apoi ar folosi platforme inteligente pentru a ajusta lecturile la nivelul și interesele fiecărui elev. În schimb, avem o listă densă, greu de digerat chiar și pentru studenții de anul I, după cum spune profesorul Liviu Papadima, și aproape imposibil de adaptat la nevoile reale ale unui licean.
Cum se ciocnesc două modele de școală: identitară vs. personalizată
Dacă scoatem din ecuație numele proprii și polemicile de presă, rămân două modele foarte diferite de școală:
-
Modelul identitar‑istoricist
- Literatura e privită în primul rând ca instrument de consolidare a identității naționale.
- Programa pune accent pe cronologie, istorie literară, erudiție, uneori peste nivelul cognitiv al elevilor de clasa a IX‑a.
- Se vorbește mult despre „epoca clasicilor”, despre „acumulări” și „tradiție”, mai puțin despre conexiuni cu prezentul sau cu alte culturi.
- Elevul e mai degrabă receptor de conținut decât actor care construiește sens.
-
Modelul centrat pe elev și competențe (în linie cu învățarea personalizată și AI):
- Literatura devine spațiu de întâlnire cu întrebări, emoții, dileme, nu doar cu „mesaje patriotice”.
- Accentul se mută de la „ce trebuie să știe elevul” la „ce poate face elevul cu ceea ce citește”: să argumenteze, să compare, să pună sub semnul întrebării.
- Cronologia e importantă, dar nu e scop în sine, ci structură de sprijin pentru înțelegere.
- Identitatea nu e predată ca bloc de marmură, ci ca proces fluid, în care elevul își găsește singur relația cu textele.
AI poate funcționa doar în al doilea model. O platformă de învățare adaptivă sau un asistent AI folosit la clasă nu are ce să facă într‑un sistem în care răspunsul bun e doar cel care confirmă teza oficială despre „geniul național”. În schimb, într‑un model orientat spre competențe, AI poate:
- propune texte diferite pentru elevi cu ritmuri și interese diferite;
- oferi feedback imediat pe eseuri, fără să înlocuiască profesorul, dar ajutându‑l să vadă rapid unde se blochează clasa;
- genera întrebări de reflecție din perspective variate, nu doar „care este mesajul patriotic al textului X?”.
Realitatea e simplă: nu poți avea învățare personalizată cu un curriculum construit pentru uniformizare ideologică.
AI în clasele de română: antidot la propagandă sau nou risc?
Dacă ne uităm la cum arată elevii din 2025, discuția despre protocronism și naționalism identitar sună, pentru mulți, ca o dezbatere de adulți care nu i‑a întrebat nimeni nimic. Copiii de 14–15 ani trăiesc pe TikTok, YouTube, Discord, citesc în engleză, folosesc deja chatboți și traductoare automate. Ei sunt nativii digitali pe care actuala programă de română pare că nu îi vede.
Aici intervine partea interesantă: AI poate fi fie un multiplicator de propagandă, fie un instrument de anticorpi critici.
Cum poate ajuta AI la demontarea naționalismului simplist
Un profesor de română care are libertate curriculară minimă (și o folosește) poate integra AI în moduri foarte concrete:
-
Analiză comparativă
Elevii pot cere unui asistent AI să rezume diferit un text de cronicar – de pildă, din perspectiva unui elev român de azi, a unui adolescent maghiar sau a unui refugiat. Apoi discută în clasă: ce se schimbă? Ce rămâne la fel? Ce înseamnă „noi” și „ei” în fiecare variantă? -
Detectarea bias‑ului
Se poate lucra explicit pe întrebarea: „Ce stereotipuri identitare apar în acest text?”. Elevii generează cu AI o listă de posibile bias‑uri, apoi o compară cu propria lor lectură. Rezultatul: învață să vadă ideologia în text, nu doar să o absoarbă. -
Redactare critică asistată
În loc de compuneri de tip „Rolul lui X în dezvoltarea conștiinței naționale”, se pot cere eseuri argumentative: „Este naționalismul compatibil cu democrația liberală?”. AI poate sugera structura argumentului, contraargumente, exemple istorice. Elevul alege, rafinează, citește critic.
Toate acestea funcționează doar dacă profesorul își asumă un rol de curator și mediator, nu de simplu transmisor al programei. Iar aici se vede ruptura dintre discursul oficial („dascălii buni se îndepărtează de manual și propun selecții proprii”) și realitatea unei programe voluminoase, dense, cu jargon științific, pe care mulți profesori abia o duc la capăt.
Riscurile reale
Nu are rost să idealizăm AI. Folosit prost, poate:
- standardiza și mai tare răspunsurile („dă‑mi o compunere de clasa a IX‑a despre patriotism” și primești text gata „corect ideologic”);
- produce explicații aparent neutre, dar bazate pe surse online deja filtrate de narațiuni naționaliste;
- descuraja gândirea originală, dacă elevul e lăsat să copieze fără reflecție.
Din acest motiv, discuția despre AI nu poate fi separată de discuția despre curriculum. Dacă școala cere în continuare eseuri‑șablon, asistentul AI va livra eseuri‑șablon. Dacă școala cere argumentare, comparație, reflecție critică, atunci AI poate deveni un partener de dialog.
Cum ar arăta o programă de română compatibilă cu AI și cu demnitatea elevului
Dacă ne uităm la toate criticile formulate – de la Tismăneanu la Papadima, de la lingviști la profesorii de liceu – firul roșu este același: programa actuală e gândită mai degrabă pentru control simbolic decât pentru învățare autentică.
O variantă compatibilă cu ideea de învățare personalizată susținută de AI ar avea câteva caracteristici clare:
-
Listă de autori mai suplă, dar mai bine contextualizată
- Canonicii rămân (cronicari, clasici, moderni), dar sunt puși în dialog cu autori contemporani, inclusiv străini.
- Pentru fiecare autor, sunt propuse „module inteligente”: un nucleu comun, apoi extinderi opționale, pe care AI le poate recomandă în funcție de nivelul elevului.
-
Obiective formulate în termeni de competențe, nu de „identitate”
- Mai puțin „formarea conștiinței identitare”, mai mult „dezvoltarea capacității de argumentare, de interpretare multiplă, de scriere creativă”.
- Identitatea rămâne prezentă, dar ca temă de reflecție personală și interculturală, nu ca dogmă.
-
Integrarea explicită a textelor nonliterare și multimodale
- Articole, eseuri, postări, podcasturi, fragmente video.
- AI poate genera întrebări, exerciții de rescriere, comparații între forme de discurs.
- Elevii învață să citească critic nu doar romanul, ci și feed‑ul de social media.
-
Spațiu real pentru proiecte și portofolii digitale
- În loc de verificări exclusive prin teze standardizate, elevii pot produce eseuri, proiecte video, podcasturi, micro‑antologii comentate.
- AI poate fi folosit pentru brainstorming, structurare, feedback pe formă, în timp ce conținutul, opțiunile și poziționările rămân ale elevului.
Un astfel de cadru ar transforma literatura română din vehicul de auto‑glorificare națională într‑un spațiu extrem de fertil pentru învățare personalizată – exact ceea ce promite seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată”.
De ce contează această dezbatere pentru viitorul educației cu AI
Discuția despre noua programă de română nu e doar o bătălie între „tradiționaliști” și „progresiști”. E un test: România vrea o școală care formează cetățeni autonomi sau doar identități obediente?
Dacă răspunsul e prima variantă, atunci:
- accentul pe „identitate națională” trebuie temperat de cultivarea gândirii critice și a pluralității de perspective;
- discursul protocronist și naționalist trebuie lăsat deoparte în favoarea unei istorii literare oneste, nu mitologice;
- AI trebuie văzut nu ca gadget, ci ca instrument strategic pentru personalizarea parcursului fiecărui elev.
În celelalte articole din seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” vor conta mult aspecte tehnice: ce platforme folosim, cum protejăm datele, cum pregătim profesorii. Dar toate acestea se sprijină pe o întrebare politică și pedagogică: ce fel de oameni vrem să iasă din școală în 10–15 ani?
Dacă răspunsul onest este: „oameni care știu să gândească singuri, să‑și negocieze identitățile și să folosească inteligent AI”, atunci dezbaterea despre programa de română nu e un detaliu. E chiar miza centrală.