De ce urâm profesorii și cum poate AI schimba relația

Profesorii din România sunt, statistic, unul dintre cele mai puțin atractive grupuri profesionale pentru tineri, deși peste 70% dintre români declară că „educația este importantă”. Avem un paradox: declarăm că prețuim școala, dar ne batem joc de cei care o țin în picioare.

Realitatea? Nu e doar despre salarii și greve. E despre un secol de istorie care a ciuntit prestigiul profesorului și despre o societate obosită, frustrată, care așază pe umerii școlii toate eșecurile ei. Iar acum, peste toate, vine AI – văzut fie ca sperietoare, fie ca salvator.

Textul Roxanei Voștinar pune foarte bine diagnosticul: profesorii au fost transformați din modele în țapi ispășitori. Eu merg un pas mai departe: dacă nu folosim inteligent AI pentru personalizarea învățării și pentru a scoate presiunea imposibilă de pe profesori, vom continua același război steril profesori–părinți–elevi încă 30 de ani.

În rândurile de mai jos pun în oglindă analiza socio-istorică a profesiei didactice cu o întrebare directă: cum ne ajută AI să reparăm relația cu profesorii și să construim o educație personalizată, în locul unei școli a resentimentelor?

1. De la idol la „dușman public”: cum am ajuns să demonizăm profesorii

Dacă nu înțelegem de unde venim, nu avem cum să proiectăm lucid unde vrem să ajungem cu digitalizarea și cu AI în educație.

În prima jumătate a secolului XX, profesorul era, în multe sate din România, al doilea om ca autoritate după preot.

• Era model moral și intelectual.
• Familie săracă, copil bun la învățătură, școală – acesta era traseul clasic de „urcat” în societate.

Comunismul rupe acest echilibru. Profesorul devine instrument ideologic, supravegheat, temut mai mult decât respectat.

• Frica înlocuiește încrederea.
• Bătaia și umilirea sunt tolerate ca metode „de disciplină”.
• Accesul la facultate se face și politic, nu doar pe merit.

După 1990, autoritatea cade brusc, dar nu este înlocuită cu încredere și colaborare, ci cu haos:

• Programe schimbate din inerție politică.
• Profesorii sunt lăsați singuri în tranziție, fără formare reală, fără protecție.
• Părinții, traumatizați de propria copilărie strictă, împing în extrema cealaltă: copilul „nu trebuie constrâns cu nimic”.

Anii 2000–2020 aduc comercializarea educației:

• Școala devine „serviciu”, elevul – „client”.
• Meditațiile explodează, examenele își pierd din credibilitate.
• Universități multe, diplome ieftinite simbolic.

După 2020, odată cu pandemia și explozia rețelelor sociale:

• Profesorii ajung în fața camerei web, nepregătiți digital, judecați în timp real.
• Fiecare oră poate deveni virală, fiecare greșeală – motiv de batjocură.
• Educația se compară cu TikTok și YouTube, unde totul e rapid, montat, spectaculos.

Nu e de mirare că adolescentul din 2025 vede profesorul ca pe „tipul plictisitor care mă stresează cu note”, nu ca pe un partener de drum. Și, sincer, nici profesorului format în anii ’90 nu îi e ușor să înțeleagă logica unui copil care a crescut cu smartphone-ul în mână.

Concluzia acestei scurte istorii: demonizarea profesorilor nu e un moft de Facebook, e rezultatul a patru generații care au trăit modele opuse de autoritate, libertate și școală.

2. Așteptări imposibile: ce cerem profesorilor și de ce nu are cum să funcționeze

Astăzi îi cerem profesorului, simultan:

• să fie ferm, dar „să nu ridice tonul niciodată”;
• să fie prietenos, dar „să țină clasa în mână”;
• să pregătească olimpici, dar și elevi cu dificultăți mari;
• să nu dea teme, dar să obțină rezultate excelente;
• să fie entertainer, coach motivațional, psiholog, polițist de disciplină și expert în tehnologie – totul în 50 de minute.

Nu există om care să bifeze toate acestea, zi de zi, la 4–5 clase diferite.

Mai apare un detaliu ignorat în discuțiile publice: prăpastia de mentalitate. Conform datelor OECD, profesorul român are în medie 43–46 de ani. Elevii lui sunt născuți după 2010.

• Profesor crescut cu TV și manual tipărit.
• Elev crescut cu TikTok, AI generativ și notificări non-stop.

Aici intră în scenă AI-ul educațional. Dacă îl folosim prost, doar mutăm frustrarea din clasă pe ecran. Dacă îl folosim inteligent, putem să:

• scoatem din spatele profesorului o parte din presiunea „super-eroului perfect”;
• oferim elevului personalizare reală, nu doar „predare pentru medie”.

3. Era AI: risc de haos sau șansă pentru o educație personalizată

Autoarea textului original remarcă, foarte corect, că România nu are încă studii solide despre impactul AI-ului în școală. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă nimic. Din contră: transformarea are loc acum, fără ghidaj clar.

Cum poate arăta, sănătos, AI în educația din România?

3.1. AI ca „al doilea profesor”, nu ca înlocuitor

AI-ul educațional poate face foarte bine patru lucruri:

• explică același concept în mai multe feluri, adaptat la nivelul elevului;
• oferă exerciții personalizate, în funcție de greșelile reale ale copilului;
• dă feedback imediat, obiectiv, fără sarcasm, fără oboseală;
• urmărește progresul pe termen lung și indică unde apar blocajele.

Asta înseamnă că profesorul poate să renunțe la rolul de „mașină de corectat” și să-și asume rolul greu și frumos:

• designer de experiențe de învățare;
• ghid pentru gândire critică și discernământ;
• adult de încredere într-o lume ultra-fragmentată.

3.2. Personalizare reală, nu doar slogan de marketing

În multe școli private și centre educaționale, „învățarea personalizată” a fost folosită ca slogan de vânzare, nu ca practică reală. AI poate schimba asta dacă este folosit cu cap:

• Platformele adaptive pot identifica rapid ce știe și ce nu știe un elev.
• Profesorul vede tabloul de ansamblu și poate decide: „Vlad are nevoie de consolidare la fracții”, „Maria poate trece la exerciții de nivel olimpic”.
• Elevul nu mai este comparat obsesiv cu „media clasei”, ci cu propriul progres.

Rezultatul? Mai puțină frustrare, mai puține etichete de tip „prost la mate” sau „varză la română” și mai multă claritate: unde sunt acum și ce pas concret am de făcut?

3.3. AI ca instrument de orientare vocațională

O mare sursă de ură față de școală vine din sentimentul că „fac atâția ani de învățat și nu mă ajută la nimic”.

Instrumentele de orientare vocațională bazate pe AI pot:

• corela interesele, stilul de învățare și punctele tari ale elevului cu trasee educaționale și profesionale concrete;
• simula scenarii („Dacă aleg profil real, ce opțiuni am realist peste 5–10 ani?”);
• actualiza constant informația despre piața muncii, salarii, competențe căutate.

În loc de „învăț pentru că așa trebuie”, elevul poate începe să vadă: „învăț X pentru că mă duce mai aproape de Y, care chiar mă interesează”. Asta taie mult din cinismul față de școală și, implicit, din ostilitatea față de profesori.

4. Cum poate AI să reducă tensiunea elev–profesor

Atunci când profesorul e singurul care dă note, decide ritmul și comentează calitatea muncii, relația se tensionează ușor. E relația clasică „judecător – inculpat”.

AI poate introduce o a treia voce, neutră, care schimbă dinamica:

4.1. Feedback obiectiv, transparent

Un sistem de evaluare bazat pe AI (bine proiectat și transparent) poate:

• analiza lucrări, eseuri, probleme de matematică, oferind elevului un scor estimativ și feedback pe criterii clare;
• arăta de ce un răspuns e greșit și ce tipar de greșeli se repetă;
• permite elevului să se corecteze înainte de a ajunge lucrarea la profesor.

Profesorul nu mai e „tipul rău care taie din puncte”, ci partenerul care explică ceea ce algoritmul nu poate: nuanțe, stil, argumentare, creativitate.

4.2. Discuții pe date, nu pe impresii

Când ai, pe fiecare elev:

• număr de exerciții parcurse;
• tipuri de greșeli frecvente;
• timp mediu de rezolvare;
• zone în care performează peste medie;

poți avea cu părintele și cu elevul o discuție calmă, bazată pe date, nu pe emoții de moment:

„Nu e vorba că nu ești bun la matematică. Datele arată că te grăbești la primele două exerciții și pierzi puncte din neatenție. Hai să lucrăm fix pe asta.”

Asta scade nivelul de defensivă și atac. Profesorul nu mai e „acuzator”, ci interpret al unor date care pot fi văzute de toată lumea.

4.3. Profesorul ca antrenor, nu ca polițist

Când o parte din monitorizare și feedback e preluată de AI, profesorul își poate folosi energia pentru lucruri pe care niciun algoritm nu le face bine:

• discuții individuale de sens: „Ce vrei tu, de fapt, de la școală?”;
• sprijin emoțional în perioade de stres (examen, schimbare de ciclu);
• medierea conflictelor din clasă;
• stimularea gândirii critice și a creativității.

Și, foarte concret, scade tentația elevului de a „demoniza” profesorul: de la „el e de vină că nu iau note bune” la „am un sistem care îmi arată clar unde sunt și un profesor care mă ajută să cresc”.

5. Ce trebuie să facem concret ca să nu repetăm greșelile istoriei

Dacă vrem ca AI-ul să ajute profesorii, nu să îi înlocuiască în glume proaste pe internet, avem nevoie de câteva decizii ferme.

5.1. Formare serioasă pentru profesori, nu doar „cursuri bifate”

Nu mai putem trimite profesorii singuri în fața valului AI. E nevoie de:

• programe naționale de formare pe AI educațional, plătite și recunoscute;
• exemple de bună practică adaptate la realitatea românească, nu doar traduceri din Finlanda;
• comunități profesionale unde profesorii schimbă resurse, idei, scenarii de lecție cu AI.

Profesorul care știe ce poate și ce nu poate face AI-ul devine mai sigur pe el, nu mai simte tehnologia ca pe o amenințare.

5.2. Politici clare în școli privind folosirea AI

Fără reguli, vom avea haos: lucrări generate integral cu AI, profesori acuzați de „lene” că folosesc instrumente digitale, copii pierduți între aplicații.

Școlile au nevoie de:

• reguli simple: când și cum e acceptat AI-ul la teme, proiecte, evaluări;
• transparență: elevii și părinții să știe ce date colectează platformele și în ce scop;
• un cod etic: AI ca sprijin pentru învățare, nu ca metodă de trișat.

5.3. Implicarea părinților în discuție

Părinții au un rol uriaș în demonizarea sau sprijinirea profesorilor. Dacă acasă copilul aude constant „ăștia de la școală nu știu nimic”, nici cel mai dedicat profesor nu va reuși să câștige încredere.

AI poate fi un bun pretext de dialog:

• sesiuni comune profesor–părinte–elev în care se discută rapoartele generate de platformele AI;
• clarificarea scopului: nu „te urmărim”, ci „vedem împreună cum înveți și unde e nevoie de ajutor”.

Când ai aceeași „hartă de învățare” în față, e mai greu să transformi profesorul în dușman.

6. Unde ne ducem de aici? Profesor + AI + elev, nu unii împotriva altora

Dacă rămânem blocați în logica ultimilor 30 de ani, AI-ul va deveni doar încă un motiv de ceartă: „profesorii nu știu să folosească tehnologia”, „copiii trișează cu AI”, „statul aruncă bani pe platforme inutile”.

Există însă o variantă mai bună și mai realistă:

• Profesorul își redobândește statutul de expert în învățare, nu de gardian al clasei.
• Elevul are acces la un parcurs personalizat, cu feedback rapid, orientare vocațională inteligentă și mai puțină umilință publică.
• AI-ul devine infrastructura invizibilă care ține acest sistem în echilibru: analizează, sugerează, explică, fără ego, fără nervi.

Adevărul incomod este că toți am contribuit la ruptura actuală: prin modul în care vorbim despre școală, prin deciziile politice, prin lipsa de respect sau interes. Vestea bună e că tot împreună putem muta accentul de la blame la construcție.

Acum, la final de an 2025, când se discută intens despre salarii, greve și reforme, merită să ne punem o întrebare mai dureroasă, dar utilă:

Ce-ar însemna, concret, ca în următorii 5 ani să ne dorim nu doar „școli mai dotate”, ci relații mai sănătoase între elevi, profesori și părinți – relații în care AI este aliat, nu pretext de încă un război?

Seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” exact asta încearcă să facă: să mute discuția de la frică și demonizare la instrumente concrete, care pot face școala românească mai umană, nu mai rece. Iar primul pas e simplu și greu în același timp: să ne uităm cu onestitate și la profesori ca la oameni, nu ca la ținte. Restul, inclusiv AI-ul, vine abia după aceea.