De ce urâm profesorii și cum poate AI repara relația

Profesorii din România sunt, simultan, acuzați că „nu mai sunt ce-au fost” și împinși să rezolve toate problemele școlii, de la rezultate la examene până la educație emoțională și bullying. În același timp, piața meditațiilor explodează, părinții sunt frustrați, elevii sunt obosiți, iar pe rețelele sociale orice greșeală de la clasă devine „dovadă” că sistemul e praf.

Realitatea? Nu e doar vina profesorilor. E rezultatul a peste 100 de ani de schimbări socio-istorice, peste care am așezat brusc internet, social media și acum inteligență artificială. Dacă nu înțelegem contextul, riscăm să folosim AI în educație doar ca „truc” tehnologic, nu ca instrument real de reparare a încrederii și de construire a unei învățări personalizate.

În seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată”, articolul de față pune lupa pe o întrebare incomodă: de ce am ajuns să „urâm” profesorii – și cum poate AI să facă, pentru prima dată, alianța elev–profesor posibilă, nu doar teoretică?

1. Cum am ajuns să demonizăm profesorii: un secol de schimbări

Demonizarea profesorilor nu a apărut din aer. E rezultatul unui traseu istoric în care rolul cadrului didactic a fost rescris de mai multe ori.

Epoca prestigiului: profesorul-autoritate (1900–1947)

În prima jumătate a secolului XX:

• profesorul era figură morală și intelectuală;
• făcea parte din elita locală – preot, notar, medic, profesor – erau „stâlpii satului/orasului”;
• școala era principala rampă de mobilitate socială.

Relația era ierarhică, dar clară: profesorul știa, elevul învăța. În termenii de azi, era un model 100% teacher-centered.

Comunismul: profesorul-instrument (1948–1989)

Comunismul schimbă brutal regulile:

• profesorul devine instrument ideologic, permanent supravegheat;
• respectul e întreținut prin frica de sancțiune, nu prin încredere;
• pedepsele fizice și umilirea în fața clasei sunt tolerate;
• accesul la liceu/facultate e filtrat politic, nu doar prin merit.

Se conservă formal respectul pentru „tovarășa de română” sau „tovarășul de matematică”, dar relația se bazează pe frică și conformism. Gândirea critică nu e dorită.

După 1989: căderea bruscă a autorității (1990–2000)

După Revoluție, regula jocului se schimbă din nou, de data asta haotic:

• democratizare rapidă, fără pregătire reală pentru profesori;
• autoritatea formală se prăbușește, dar nu e înlocuită cu încredere și colaborare, ci cu confuzie;
• apar primele forme de „privatizare informală”: meditații, presiuni, rețele de favoruri;
• părinții – marcați de comunism – vor pentru copii opusul: fără uniformă, fără frică, fără „dictatura profesorilor”.

Pe la mijlocul anilor ’90, internetul începe să intre în casele românilor. Pentru prima dată, elevul poate găsi informații și „în afara” profesorului. Autoritatea lui ca sursă unică de cunoaștere începe să se fisureze.

2000–2020: educația devine „serviciu”, elevul – „client”

În anii 2000, tensiunile cresc:

• educația e tratată tot mai mult ca serviciu: „plătesc taxe, vreau rezultate”;
• școlile se diferențiază prin brand și marketing, nu neapărat prin calitatea pedagogică;
• universitățile „produc” volume mari de absolvenți, diplomele se devalorizează;
• dispar Școlile de Arte și Meserii – o rută firească pentru mulți adolescenți;
• după 2007, piața meditațiilor explodează, iar încrederea în școală scade.

Profesorul se trezește prins între:

• programe stufoase;
• așteptări imposibile de la părinți („note mari, fără stres și fără absențe”);
• salarii modeste și o imagine publică tot mai șubredă.

2020–prezent: COVID, social media și prăpastia mentalităților

Pandemia și perioada post-COVID accelerează totul:

• digitalizare forțată: profesori nepregătiți tehnic, expuși în fața camerei, judecați de toată lumea;
• rețelele sociale devin tribunale publice: un video scos din context devine „dovadă” că profesorul e incompetent;
• elevii petrec în medie peste 6 ore/zi în fața ecranelor și compară inevitabil dinamismul TikTok cu ritmul lent de la școală;
• vârsta medie a profesorilor este 43–46 de ani, formați într-o cultură complet diferită de cea a nativilor digitali născuți după 2000.

Pe acest fundal intră în scenă AI-ul generativ. Iar întrebarea-cheie devine: îl vom folosi ca să lovim încă o dată în profesori („uite, AI predă mai bine ca tine”), sau ca să îi sprijinim și să reconstruim încrederea?

2. De ce proiectăm frustrare pe profesori: așteptări imposibile

Profesorii au devenit, în discursul public, un fel de „țapi ispășitori” pentru tot ce nu merge în educație. Dar dacă descompunem așteptările pe care le avem de la ei, tabloul arată așa:

Le cerem profesorilor să fie, simultan:

• autoritari, dar prietenoși;
• exigenți, dar relaxați cu notele;
• serioși, dar și entertaineri;
• super-pregătiți la disciplină, dar și psihologi, consilieri de carieră, mediatori cu părinții;
• să pregătească elevii pentru viață, dar și „să nu îi streseze”.

Mai adăugăm și:

• să personalizeze învățarea pentru 30 de elevi simultan;
• să facă documente, rapoarte, fișe nesfârșite;
• să se formeze continuu profesional și digital;
• să fie disponibili pe grupurile de WhatsApp „orice nelămurire aveți”.

Și, de preferat, toate acestea cu salariu modest și cu o imagine publică fragilă.

Aversiunea socială față de profesori se hrănește, de fapt, dintr-o contradicție:

Vrem rezultate de top și elevi autonomi, cu efort minim și fără disconfort emoțional.

Dar învățarea reală nu funcționează așa. Învățarea înseamnă exact opusul confortului perpetuu:

• timp;
• repetiție;
• momente de frustrare și confuzie;
• revenire și corectare.

Când refuzăm să acceptăm asta, cineva trebuie „sacrificat” în discurs. De cele mai multe ori, profesorul.

3. Unde intră AI în poveste: risc sau șansă pentru profesori?

AI-ul generativ – de la chatbot-uri la platforme adaptive – este deja folosit de elevi, de multe ori informal: pentru rezumat de text, rezolvare de probleme, teme. Sistemul însă e în urmă: nu avem încă studii ample românești despre impactul AI în școală, iar regulile sunt neclare.

Asta creează două riscuri majore:

1. AI ca înlocuitor „cool” de profesor
   – „De ce să mai ascult la clasă, când întreb un bot și-mi explică mai clar?”
   – „De ce să respect profesorul, dacă aplicația de pe telefon știe mai mult?”

1. AI ca nou motiv de rușinare publică a profesorilor
   – Clipuri cu profesori care nu „se pricep la tehnologie”, distribuite ironic;
   – ideea falsă că „dacă nu știi să folosești perfect AI, ești depășit și inutil”.

În campania „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” eu susțin opusul acestei logici:
AI nu ar trebui să concureze cu profesorul, ci să-i ia din spate o parte din presiune și să-i permită să facă, în sfârșit, ce doar un om poate face bine: relație, ghidaj, sens.

4. Cum poate AI să reducă presiunea și să sprijine învățarea personalizată

Dacă îl folosim inteligent, AI poate să devină, concret, scut și sprijin pentru profesori – nu încă o sursă de stres.

4.1. Automatizarea sarcinilor repetitive

Profesorii din România pierd zeci de ore lunar pe:

• completat cataloage și rapoarte;
• planificări extrem de birocratice;
• corectat lucrări standardizate;
• redactat feedback repetitiv.

Instrumente AI bine gândite pentru școală ar putea:

• genera schelete de planificări adaptate programei, pe care profesorul doar le ajustează;
• propune itemi de evaluare diferențiați pe nivel de dificultate;
• analiza automat chestionare/grile și oferi rapoarte clare pe elev/clasă;
• sugera formulări de feedback, pe care profesorul le personalizează.

Rezultatul? Mai puțină hârtie, mai mult timp pentru discuții reale cu elevii.

4.2. Învățare adaptivă, nu uniformă

Un profesor singur, într-o oră de 50 de minute, nu poate personaliza totul pentru 30 de elevi. O platformă de învățare adaptivă bazată pe AI poate însă:

• identifica nivelul fiecărui elev la română/mate/fizică, pe baza răspunsurilor lui;
• recomanda automat exerciții personalizate: mai simple, de consolidare sau de avans;
• oferi explicații alternative, în ritmul elevului;
• semnala profesorului cine are nevoie de ajutor suplimentar și unde anume se blochează.

În acest scenariu, profesorul nu „dispare”. Din contră, devine antrenorul care folosește datele generate de AI pentru a-și ajusta strategia la clasă.

4.3. Sprijin emoțional și comunicare mai bună cu părinții

O parte din ura proiectată pe profesori vine și din neînțelegeri și lipsă de comunicare. AI poate ajuta aici în mod pragmatic:

• generarea de rapoarte clare și ușor de înțeles pentru părinți: ce știe copilul, unde are nevoie de sprijin, cum a evoluat în ultimele luni;
• mesaje către părinți formulate coerent, empatice, dar ferme, care explică:
  • că învățarea cere efort susținut;
  • că notele nu sunt singurul indicator de progres;
  • că rolul profesorului nu este de „prestator de meditații gratuite” la clasă.

Când părintele primește date concrete și explicații clare, e mai puțin tentat să reacționeze doar emoțional și să pună totul pe seama „profesorilor slabi”.

4.4. Formare continuă, dar realistă, pentru profesori

Mulți profesori își doresc să țină pasul, dar nu știu de unde să înceapă. AI poate fi și mentor, nu doar unealtă:

• ghiduri pas cu pas pentru integrarea AI în lecții;
• exemple de scenarii didactice adaptate clasei a V-a vs. a XII-a;
• resurse de micro-învățare: videoclipuri scurte, simulări, modele de fișe;
• spații sigure unde profesorii pot „exersa” cu AI, fără frica de judecată publică.

Astfel, profesorul nu mai e „expus” direct în fața elevilor când testează o tehnologie nouă, ci are timp să se familiarizeze înainte.

5. Ce avem de făcut ca să nu transformăm AI într-o nouă armă împotriva profesorilor

Dacă vrem ca AI să contribuie la vindecarea relației dintre societate și profesori – nu la adâncirea conflictului – avem nevoie de câteva decizii clare.

5.1. Pentru directori și decidenți

• Să definească politici clare: ce e acceptabil, ce nu, cum se folosesc instrumentele AI în școală.
• Să investească în formare reală, nu doar în „bifat cursuri”. Mai puțină teorie, mai multe ateliere practice.
• Să aleagă soluții de AI în educație care pun profesorul în centru, nu-l ocolesc.

5.2. Pentru profesori

• Să nu vadă AI ca pe „dușmanul” care le ia locul, ci ca pe asistentul care le ia din spate sarcinile repetitive.
• Să negocieze deschis cu elevii:
  – când e ok să folosești AI pentru teme;
  – cum se citează și se verifică informațiile;
  – de ce copiatul cu AI e tot copiat.
• Să folosească AI și pentru propriul echilibru: generare de resurse, variante de exerciții, idei de activități.

5.3. Pentru părinți

• Să renunțe la ideea că profesorul trebuie să bifeze toate rolurile: părinte, psiholog, influencer, animator.
• Să înțeleagă că învățarea personalizată nu înseamnă „totul ușor”, ci progres realist, în ritmul copilului.
• Să întrebe copilul mai des „ce ai înțeles azi?” decât „ce notă ai luat?”.

6. De ce AI poate fi, paradoxal, șansa de a reumaniza profesorul

Pare contraintuitiv: cum să vorbești de „reumanizare” tocmai când introduci tehnologie avansată? Dar aici e, de fapt, miza.

Dacă AI preia o parte din muncile:

• repetitive;
• mecanice;
• standardizate;

atunci profesorul poate, în sfârșit, să-și folosească energia pentru lucrurile care nu pot fi automatizate:

• să observe un elev care tace de obicei, dar azi a ridicat mâna;
• să simtă când o clasă e anxioasă înainte de Evaluare sau Bac;
• să creeze contexte de discuție în care elevii își pun întrebări reale, nu doar reproduc algoritmi;
• să devină un ghid de sens, nu doar un „livrator de conținut”.

Educația nu e o scenă pentru ego, nici al profesorului, nici al elevului, nici al tehnologiei. E un proces de transmitere și de construire împreună.
AI poate fi infrastructura invizibilă care susține această construcție.

Dacă ne uităm onest la istoria recentă, toți am contribuit la ruptura actuală: politicieni, părinți, profesori, elevi, media. Următoarea etapă ar putea fi, însă, prima în care tehnologia nu mai e doar un factor de stres, ci de echilibru.

În seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată”, următorul pas firesc este să trecem de la context la exemple concrete: cum arată, în practică, o oră de română, matematică sau istorie în care profesorul folosește AI ca aliat, iar elevii nu îl mai percep ca adversar, ci ca partener.

Acolo se joacă, de fapt, viitorul relației noastre cu profesorii.