De ce România are nevoie de o viziune digitală pentru școală și AI

Educația digitală din România are un paradox clar: peste 90% dintre tineri folosesc zilnic internetul, dar sub 30% dintre adulți au competențe digitale de bază. În același timp, școala românească încă tratează tehnologia ca pe „un bonus”, nu ca pe infrastructură esențială. Iar inteligența artificială apare peste acest tablou ca un strat nou, puternic, pentru care nu suntem pregătiți nici ca sistem, nici ca societate.

Acest articol pornește de la ideile Veronicăi Ștefan, expert în politici digitale în cadrul Consiliului Europei, și le duce într-o zonă extrem de practică: ce înseamnă toate acestea pentru educația din România, pentru profesorii și părinții de azi și pentru felul în care putem folosi AI pentru învățare personalizată, fără să pierdem controlul?

Seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” urmărește exact asta: să arate cum pot școlile și universitățile din România să folosească inteligența artificială în mod responsabil, etic și eficient. Articolul de față este piesa care lipsește adesea din discuție: contextul de politici digitale, cultură și încredere, fără de care niciun proiect de AI în educație nu prinde rădăcini.

1. De ce „cetățenia digitală” e obligatorie dacă vrei să folosești AI în educație

Nu poți vorbi serios despre AI în școli fără să vorbești, înainte, despre cetățenie digitală. AI doar amplifică ceea ce există deja: competențe, lipsuri, obiceiuri, vulnerabilități.

Veronica Ștefan pune simplu problema: a fi cetățean digital înseamnă drepturi + responsabilități în raport cu tehnologia. Nu e suficient că ai telefon și cont de TikTok sau că folosești o platformă de învățare. Trebuie să:

• înțelegi cum funcționează tehnologia (măcar la nivel de bază);
• știi ce date dai și cui le dai;
• ai reflexe de protecție (parole, setări de confidențialitate, gândire critică);
• cunoști drepturile tale și ce poți face când ceva nu e în regulă.

„Tehnologia ni s-a întâmplat și abia acum îi dăm sens”, spune Veronica. Aici e problema sistemică.

Ce înseamnă asta practic pentru o școală sau universitate

Dacă ești director, profesor sau decident și vrei AI pentru învățare personalizată, ordinea corectă nu este:

1. Cumpărăm o platformă „smart”;
2. O lansăm cu un comunicat de presă;
3. Sperăm că „merge de la sine”.

Ordinea sănătoasă arată așa:

1. Lucrăm competențele de cetățenie digitală la profesori și elevi/studenți (siguranță, etică, date personale, gândire critică);
2. Clarificăm regulile de folosire a tehnologiei și AI în instituție (ce e permis, ce nu, ce se consideră plagiat, ce înseamnă „colaborare cu AI” etc.);
3. Abia apoi discutăm despre platforme adaptive, recomandări personalizate și automatizare a evaluării.

AI nu rezolvă un ecosistem slab; doar îl face mai vizibil.

2. România: curioși digital, dar cu încredere scăzută și viziune fragmentată

Românii sunt, în general, foarte curioși tehnologic. De la bunici pe WhatsApp la copii care știu mai bine setările de pe telefon decât părinții. Problema nu e apetitul pentru tehnologie, problema e încrederea și coerența.

Veronica observă două lucruri dure, dar adevărate:

• Încrederea în tehnologie și instituții este scăzută – ne aruncăm repede în divertisment digital, dar ezităm când vine vorba de plăți online, dosare digitale, platforme oficiale.
• România e mai degrabă reactivă în legislația digitală – preluăm directive europene, dar nu contribuim activ la ele și nu le adaptăm profund la realitățile noastre.

În educație, asta arată așa:

• proiecte de „digitalizare” făcute pe bucăți, fără legături între ele;
• soluții născute în pandemie care au dispărut imediat ce a trecut criza;
• profesori care se descurcă singuri sau în „bule” de inovație, nu într-un sistem care îi susține.

De ce contează asta pentru AI în învățare personalizată

Orice proiect serios de AI în educație are nevoie de trei lucruri, nu doar de un contract cu un furnizor:

• Viziune pe termen lung – ce vrem de fapt: mai puțină birocrație pentru profesori? sprijin pentru elevii cu dificultăți? orientare vocațională mai bună? Toate la un loc?
• Încredere – părinții trebuie să înțeleagă ce face și ce NU face un sistem de AI (nu decide în locul profesorului, nu „etichetează pentru totdeauna” un copil);
• Guvernanță clară – cine răspunde când algoritmul greșește? cum se contestă o decizie? cine are acces la datele elevilor?

Fără aceste elemente, AI în școală riscă să devină un nou „proiect-pilot frumos în prezentări” și inutil în realitate.

3. Profesorul – veriga decisivă între AI și învățarea personalizată

Cele mai bune platforme de învățare adaptivă devin irelevante dacă profesorul este copleșit, neinformat sau neîncrezător.

Veronica Ștefan vorbește direct despre școala românească: există „insule de excelență”, profesori care fac minuni cu resurse puține. Dar asta se întâmplă aproape exclusiv datorită efortului individual, nu pentru că sistemul ar susține consecvent formarea lor.

Ce lipsește azi profesorilor din România

1. Formare continuă reală, nu doar „hârtii pentru grad”
   Majoritatea cursurilor de formare:

   • sunt scurte, teoretice;
   • bifează cerințe birocratice;
   • nu ating serios teme precum AI educațional, etică digitală, evaluare asistată de algoritmi.

2. Comunități de învățare între colegi (peer learning)
   În multe țări nordice sau baltice, profesorii au timp și spațiu organizat pentru:

   • schimb de bune practici;
   • observare la clasă;
   • testare de instrumente digitale împreună.

   La noi, asta se întâmplă, în cel mai bun caz, informal, în pauze și pe grupuri de Facebook sau WhatsApp.

3. Claritate de rol în raport cu AI
   Profesorii au două frici majore:

   • „AI mă va înlocui”;
   • „Elevii folosesc ChatGPT și eu nu mai pot controla nimic”.

   Realitatea este alta: profesorul devine cu atât mai valoros cu cât știe să folosească AI ca instrument pedagogic, nu ca rival.

Cum ar putea arăta, practic, sprijinul pentru profesori

Dacă ești decident într-o școală, universitate sau companie care vrea să investească în educație, iată un model realist:

• programe anuale de formare axate pe:
  • AI în educație (instrumente, limite, scenarii concrete);
  • siguranță digitală și protecția datelor elevilor;
  • design de activități de învățare personalizată (proiecte, exerciții, evaluări);
• sesiuni de peer learning structurate (nu doar voluntare):
  • un profesor testează un instrument AI pentru evaluare automată;
  • revine cu rezultate concrete: ce a mers, ce nu, cum s-au simțit elevii;
  • colegii pornesc de la asta, nu de la zero;
• ghiduri interne clare:
  • ce înseamnă „utilizare acceptabilă” a AI la teme, proiecte, examene;
  • cum se comunică transparent cu părinții.

Aici văd cel mai mare potențial de implicare pentru companiile din România interesate să intre în zona EdTech sau să finanțeze proiecte educaționale cu AI: nu doar licențe, ci și formare și comunități de practică în jurul lor.

4. Tinerii nu sunt „nativi digital” în sensul care contează

Se repetă des mitul „nativului digital”: dacă un copil s-a născut cu telefonul în mână, sigur se pricepe la tehnologie. Veronica Ștefan demontează corect ideea:

• tinerii au mai multe competențe digitale funcționale (navigare, aplicații, social media) decât adulții;
• dar sunt mai expuși și, adesea, mai vulnerabili la:
  • dezinformare și fake news;
  • adicție de ecran;
  • algoritmi care le modelează tăcut atenția și preferințele.

Gândirea lor critică se formează într-un mediu în care notificările, scroll-ul infinit și recomandările algoritmice sunt norma. Asta schimbă efectiv modul în care se formează atenția și procesarea informației.

Ce legătură are asta cu AI și învățarea personalizată

Dacă vrei să folosești AI pentru educație în România, trebuie să accepți două lucruri:

1. Elevul va ști mai multe despre unele instrumente decât tine.
   Asta nu e o amenințare, e o resursă. Poți crea, de exemplu:

   • roluri de „ambasadori digitali” în clasă sau facultate, elevi/studenți care ajută colegii și profesorii să înțeleagă instrumentele;
   • proiecte în care elevii prezintă cum folosesc ei AI pentru a învăța, iar profesorii discută etica și calitatea informației.

2. AI trebuie integrat în lecții ca obiect de discuție, nu doar ca unealtă în fundal.
   Exemple concrete:

   • la liceu: elevii compară un eseu scris de ei cu unul generat de AI, discută diferențele, limitele și riscurile de plagiat;
   • la universitate: studenții folosesc o platformă de învățare adaptivă, apoi analizează cum i-a „profilat” algoritmul și ce înseamnă asta pentru confidențialitatea datelor.

Educația pentru AI nu înseamnă doar „cum îl folosești”, ci mai ales „cum gândești despre el”.

5. Părinții, AI și echilibrul dintre protecție și autonomie

Părinții sunt prinși între două extreme: fie interzic tehnologia, fie o lasă complet „la liber”. Niciuna nu funcționează pe termen lung.

Veronica Ștefan e foarte clară: introducerea tehnologiei trebuie să fie graduală, însoțită și negociată. Nu trebuie să fii expert în AI ca părinte ca să poți:

• stabili reguli rezonabile (vârstă, timp, tip de conținut);
• discuta deschis cu copilul despre:
  • ce urmărește;
  • ce îl sperie;
  • ce îl face curios;
• învăța împreună cu el cum funcționează un chatbot, o platformă de învățare, un filtru de conținut.

Cum pot folosi părinții AI în favoarea copilului

Fără să ne mințim: AI va fi parte normală din viața copilului, mai ales în ciclul gimnazial și liceal. Părinții pot să o folosească în mod constructiv:

• pentru suport la teme, dar nu ca înlocuitor de efort:
  • generare de exerciții suplimentare adaptate nivelului copilului;
  • explicații alternative la o lecție greu de înțeles la clasă;
• pentru explorare vocațională:
  • discuții ghidate cu AI despre meserii, trasee educaționale, competențe necesare;
• pentru antrenarea gândirii critice:
  • verificarea răspunsurilor AI cu surse diferite (manual, profesor, alte materiale);
  • discuții despre erori și „halucinații” ale sistemelor.

Echilibrul sănătos nu este „zero tehnologie” vs. „totul permis”, ci „tehnologie folosită cu sens, la vedere, discutată constant în familie.”

6. De ce România are nevoie de o viziune comună: de la politici digitale la clasele reale

Mesajul de fond al Veronicăi Ștefan este simplu și incomod: „În România lipsesc resursele, dar și viziunea pe termen lung, în adoptarea tehnologiei.”

Pentru AI în educație și învățare personalizată, asta înseamnă că avem două opțiuni:

• fie așteptăm să vină „soluții de sus”, fragmentate, greu de înțeles, prost explicate;
• fie începem, ca școli, universități, companii și ONG-uri, să construim de jos în sus modele care funcționează și pe care statul va fi obligat, la un moment dat, să le recunoască.

Ce se poate face concret, aici și acum:

• școli și licee care:
  • își definesc propria politică de utilizare a AI (transparentă pentru profesori, elevi, părinți);
  • introduc module de cetățenie digitală și etică AI, nu doar „informatică”;
• universități care:
  • testează serios platforme de învățare adaptivă și sisteme de evaluare automată;
  • publică deschis ce funcționează și ce nu în context românesc;
• companii care:
  • nu se limitează la donații de echipamente, ci finanțează formarea profesorilor și comunități de practică pe termen de 2–3 ani;
• statul care:
  • include profesori, elevi, părinți și experți ca Veronica Ștefan în discuțiile reale despre legislația privind AI în educație;
  • iese din logica „bifăm directive” și intră în logica „adaptăm cu sens la cultura și nevoile locale”.

Seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată” este exact cadrul în care companiile și instituțiile care chiar vor să facă ceva pot înțelege mai bine unde să intervină și cum să construiască proiecte cu impact real, nu doar cu vizibilitate.

---

Educația românească nu are un deficit de inteligență, are un deficit de structură, încredere și viziune. Inteligența artificială, platformele adaptive, evaluarea automată și analiza progresului elevilor pot schimba radical modul în care învățăm, dar doar dacă sunt ancorate în cetățenie digitală, profesori sprijiniți și un dialog onest cu elevii și părinții.

Dacă ești decident într-o companie, școală sau universitate și vrei să intri serios în zona „AI în educație”, următorul pas logic este simplu: uită-te nu doar la tehnologie, ci la oamenii care trebuie să trăiască cu ea în fiecare zi. Apoi construiește de acolo.

România are șansa să nu mai fie doar „reactivă” în fața noilor tehnologii. Poate fi una dintre țările care arată cum se face învățare personalizată cu AI, în mod responsabil, adaptat culturii locale. Depinde de cine are curajul să înceapă acum, nu „când se clarifică totul la Bruxelles”.