Cum împăcăm programa serioasă de română cu nevoia de învățare personalizată? Despre Răzvan Voncu, AI în educație și echilibrul dintre conținut și competențe.
Cum împacă AI competențele cu conținuturile la Română
În 12.12.2025, în timp ce profesorii trimiteau ultimele propuneri pentru programa de limba română de clasa a IX-a, România era, practic, împărțită între două viziuni: una care apără lectura „clasicilor” și alta care cere o programă mai apropiată de viața elevilor. În mijlocul disputei, profesorul Răzvan Voncu pune o întrebare foarte exactă: „Cum dăm competențe fără conținuturi? Pe ce?”
Aceeași întrebare lovește direct în inima discuției despre învățare personalizată și AI în educație. Nu poți personaliza „nimic”. Ca să dezvolți gândire critică, creativitate sau competențe digitale, ai nevoie de materiale reale, texte solide, contexte clare. Altfel, ai doar exerciții frumos ambalate, dar goale.
În seria „AI în Educația din România: Învățare Personalizată”, articolul de azi pleacă de la dezbaterea programa de română – cronici, iluminism, literatură veche – și merge spre o întrebare practică: cum ne poate ajuta inteligența artificială să împace cerința de conținut serios cu nevoia de programe flexibile, adaptate elevului de 14–15 ani din 2025?
De ce nu ajunge să vorbim doar despre „competențe”
Răzvan Voncu spune direct: gândirea critică nu se antrenează în vid. Elevul are nevoie să i se dea „arme”, adică texte, contexte, exemple, repere.
„Cum dăm competențe fără conținuturi, pe ce? Cum antrenăm gândirea critică? [...] Elevul trebuie să învețe să se desprindă, să nu-i placă, să deteste ceva. Cum va învăța ce nu-i place, dacă nu știe nici ce-i place?”
Asta lovește într-un reflex destul de prezent în reformele de la noi: tăiem conținut, „ca să nu-i încărcăm”, dar păstrăm limbajul frumos despre competențe, gândire critică, creativitate. Rezultatul îl vedem la facultate, cum spune și Voncu: studenți care ajung la Litere fără bazele minime de istorie literară sau de lectură solidă.
De ce contează asta pentru învățarea personalizată cu AI?
Pentru că:
- AI poate adapta ritmul, nivelul și tipul de exerciții,
- dar nu trebuie folosit ca pretext să „subțiem” conținutul, ci ca sprijin ca elevi diferiți să poată parcurge același nucleu serios de cultură generală.
Personalizarea sănătoasă nu înseamnă: „fiecare învață altă Română”. Înseamnă: același nucleu de literatură și limbă, explicat și exersat diferit, în funcție de profilul elevului.
Profesorul dă plăcerea lecturii. AI dă precizia personalizării
Voncu are un punct pe care mulți îl ocolesc: „plăcerea lecturii depinde mult mai mult de profesor decât de programă”. Aici sunt complet de acord. Două clase pot avea aceeași programă și manual, dar rezultate complet diferite, în funcție de:
- felul în care profesorul citește cu voce tare,
- ce întrebări pune,
- cum leagă textul de viața elevilor,
- cât curaj are să iasă din tipare.
Realitatea din 2025: avem profesori foarte buni, profesori obosiți, profesori nesiguri, și clase cu 30+ elevi, telefoane pe bancă și atenție fragmentată. Aici AI nu înlocuiește profesorul, dar poate să-l scoată din capcana „repet pe de rost același lucru 40 de ani”, cum spune Voncu.
Cum arată, concret, combinația profesor + AI la ora de română
Un scenariu realist pentru un liceu românesc care folosește o platformă de învățare adaptivă bazată pe AI:
- Același text clasic pentru toți – de exemplu, un fragment de la Grigore Ureche sau Cantemir, cum propune programa nouă.
- Niveluri diferite de sprijin, generate de AI:
- pentru elevii mai slabi: explicații de vocabular, scheme, audio cu intonație clară, întrebări ghidate;
- pentru nivel mediu: exerciții de înțelegere, comparații cu texte mai recente, legături cu istoria;
- pentru avansați: teme de eseu critic, comparații cu autori moderni, provocări de tip „găsește ipocrizia, ironia, contradicțiile”.
- Feedback instant: platforma semnalează profesorului unde se blochează clasa – la vocabular arhaic, la context istoric, la structură narativă.
Profesorul rămâne cel care dă sens, pune întrebări incomode, provoacă discuții. AI e „asistentul” care:
- știe exact cine n-a înțeles fraza a treia,
- propune exerciții personalizate,
- îl scutește pe profesor de corectat zeci de exerciții de bază.
Asta înseamnă, în practică, învățare personalizată cu conținuturi solide, nu „competențe fără obiect”.
Cum aflăm, cu ajutorul AI, ce-i place elevului – fără să renunțăm la ce „trebuie”
Voncu formulează foarte bine o dilemă: elevul trebuie să învețe și ce nu-i place, dar nu poate ști ce nu-i place, dacă nu știe nici ce-i place. Aici AI chiar poate ajuta, nu doar la nivel teoretic.
1. AI ca „barometru” de interes al elevului
O platformă adaptivă poate urmări, pe bune, nu „din burtă”:
- pe ce tip de texte stă elevul mai mult,
- la ce tip de exerciții are scoruri mai bune,
- ce teme alege pentru proiecte,
- ce formă de conținut îl prinde: text, audio, video, proiect creativ.
Pe baza acestor date, sistemul poate propune:
- texte-suport moderne pe lângă textul clasic obligatoriu,
- recomandări de lectură opțională,
- activități diferite pentru același obiectiv de competență.
Exemplu: toată clasa are de înțeles un concept precum „satiră” sau „portret moral”. Unii elevi primesc fragmentul clasic (de ex. Creangă), alții primesc și un text contemporan, iar unii pot lucra chiar cu meme-uri sau postări ironice, totul condus inteligent de profesor. AI ajută să variezi intrările, dar păstrezi aceeași ieșire: competență clară.
2. AI nu decide programa, dar o poate „traduca” pe nivelul fiecărui elev
Voncu avertizează, pe bună dreptate, împotriva tentației de a face programa „talmeș-balmeș”, doar tematică, cu texte slabe „că sunt mai ușoare”. Aici AI poate fi folosit exact invers decât se teme el:
- Programa națională rămâne fixată pe un traseu serios (inclusiv literatură veche, iluminism, secolul XIX);
- AI personalizează doar modul de abordare:
- pentru elevii cu dificultăți: explicații suplimentare, traducere în româna actuală, scheme vizuale;
- pentru elevii buni: texte critice, comparații, provocări suplimentare.
Astfel, nu „adaptăm programele la nivelul scăzut”, cum se teme Voncu, ci ridicăm elevii spre programă, fiecare pe drumul său.
Diacronic vs tematic: unde se așază AI în acest conflict
Disputa dintre cele două memorii este clară:
- Tabăra care îl susține pe Voncu apără abordarea diacronică: de la cronicari, prin iluminism, spre modernitate.
- Cealaltă tabără acuză că această abordare e „depășită, anacronică, ruptă de realitățile elevilor” și că riscă să descurajeze lectura.
Realitatea e că ambele tabere au dreptate pe jumătate:
- ai nevoie de istoria literaturii, altfel elevul nu are repere, nu vede evoluție, nu poate gândi critic „prin comparație”, cum spune Voncu;
- dacă rămâi doar în cronici și texte vechi, fără punți spre prezent, o mare parte din clasă se pierde.
Ce poate adăuga AI peste această dezbatere
- Vizualizare de evoluții: platformele pot arăta, prin timeline-uri interactive, cum evoluează tema libertății, a puterii, a identității de la cronici la proza contemporană.
- Conectarea tematică peste istorie: AI poate genera instant „grupaje” de texte din perioade diferite pe aceeași temă (de ex. imaginea străinului, a dușmanului, a patriotismului) – profesorul rămâne curatorul care acceptă sau respinge.
- Exerciții comparative inteligente: „Arată trei diferențe între modul în care vorbește cronicarul X despre domnitor și felul în care un jurnalist de azi scrie despre un politician”.
În felul acesta, abordarea diacronică nu mai e ruptă de prezent, iar cea tematică nu mai e „talmeș-balmeș fără repere”. AI face lipitura dintre timpuri, dacă profesorul îl folosește cu cap.
Diferențiere pe trasee: ce spunea Voncu și ce poate face AI
Voncu propune un model clar, inspirat de Franța:
„Trebuie să revenim la diferențiale, cu trei trasee: unul pentru cei care vor să învețe cultură română și să obțină un anume tip de Bac, un trunchi comun și un al treilea care să-i ajute pe cei cu dificultăți să obțină minimum de competență.”
AI este, practic, tehnologia perfectă pentru a face aceste trasee fezabile în școli românești reale, cu resurse limitate.
Cum ar arăta cele trei trasee, asistate de AI
-
Traseu avansat – „cultură română aprofundată”
- lecturi integrale, nu doar fragmente,
- eseuri argumentate, proiecte de cercetare,
- recomandări de lectură suplimentară generate de AI în funcție de preferințele elevului,
- feedback detaliat pe scris.
-
Trunchi comun – pentru majoritatea elevilor
- baza de conținut obligatoriu (cronici, iluminism, secol XIX, autori moderni),
- exerciții adaptate nivelului fiecăruia,
- clarificări automate de vocabular, gramatică, structuri textuale.
-
Traseu de recuperare – pentru elevi cu dificultăți majore
- fișe simplificate, audiobooks, exerciții scurte,
- evaluări foarte frecvente, dar cu miză mică,
- recomandări personalizate de micro-activități de 5–10 minute,
- monitorizare clară pentru profesor și diriginte.
Cu AI, profesorul nu mai este obligat să-și rupă ora în trei niveluri manual, ci primește un tablou de bord clar: cine e pe ce traseu, cine a progresat, cine e blocat. Astfel, propunerea lui Voncu nu rămâne doar o idee frumoasă într-o dezbatere, ci devine un model implementabil.
De ce nu trebuie să opunem „educație” și „învățământ” în era AI
Voncu pune și un alt deget pe o rană:
„Educația sunt cei 7 ani de-acasă [...] Pe măsură ce facem mai multă educație, facem mai puțin învățământ.”
Are dreptate când critică tendința de a transforma școala doar în spațiu de discuții motivaționale și „valori”, fără consistență academică. AI, dacă e folosit prost, poate accentua această direcție (mulți quiz-uri drăguțe, puțin conținut serios). Folosit bine, poate face exact opusul:
- eliberează timp de la sarcini mecanice (corectat teme, verificat teste de bază),
- permite profesorului să petreacă mai mult timp pe explicat, dezbatere, interpretare,
- aduce date clare despre cunoașterea reală a elevilor, nu impresii.
Asta înseamnă, de fapt, să întărim învățământul: structură, conținut, rigoare. Educația – în sens de atitudine, valori, caracter – se transmite mai ales prin felul în care profesorul lucrează cu elevii. Iar aici niciun algoritm nu poate înlocui un om decent, cultivat și exigent.
Ce urmează: profesorii decid sensul în care folosim AI
Disputa despre programa de română de clasa a IX-a nu e un moft academic. E despre ce fel de adulți vor ieși din școală în 2030–2035: oameni care știu doar fragmente tematice rupte de context sau oameni care pot compara, contextualiza, citi critic un text – fie el cronică, roman, postare de Facebook sau text generat de AI.
Răzvan Voncu are dreptate când spune că nivelul scăzut actual nu se repară prin coborârea standardelor, ci printr-o altă organizare. Eu aș adăuga: acea „altă organizare” trece inevitabil și prin integrarea inteligentă a AI în școală:
- programe serioase, cu conținuturi consistente,
- platforme adaptive care personalizează drumul fiecărui elev,
- profesori sprijiniți de date, nu sufocați de birocrație.
Dacă ești profesor, director sau părinte, întrebarea utilă nu e „ne va înlocui AI?” ci „cum folosim AI ca să nu renunțăm la conținut, ci să-l facem accesibil fiecărui elev?”.
Asta e direcția în care merită să continuăm discuția în România, dincolo de tabere și memorii: conținuturi solide + competențe reale + personalizare cu AI, cu profesorul în centru, nu în umbră.